COMUNA BANIA
Județul Caraș-Severin
ISTORIC
BANIA
Chiar dacă astăzi trecutul interesează mai puţin fiindcă preocupările vizează doar viitorul, ne încumetăm să scormonim prin documentele vremii pentru a putea privi în oglinda timpului, evoluţia neamului. Dacă ultimele trei secole ne oferă izvoare istorice suficiente, epocile mai îndepărtate sunt mai puţin cunoscute. Este foarte dificil de a aduna date despre o localitate din consemnări răzleţe şi care de cele mai multe ori sunt făcute în limbi diferite.
Aşa s-a născut povestea despre „satele tăcute" a căror istorie nu se (prea) cunoaşte.
Aşa este şi cazul aşezării almăjene Bănia, avându-şi începuturile încă în epoca pietrei, dar cunoscută sumar prin câteva documente medievale şi cu mult mai multe mărturii din epoca moderna.
Suntem convinşi că trecutul istoric al unei localităţi nu poate fi dezlipit din contextul mai general (regional). încercăm totuşi a ne rezuma, pe cât este posibil, doar la trecutul istoric al localităţii Bănia.
Urmele arheologice găsite pe teritoriul localităţii noastil atestă că regiunea de deal şi M munte a fost locuită cu siguranţ încă din neolitic. Cea mai grăitoar dovadă este toporul neolitic găuri ce se găseşte la Muzeul satului dit Bănia. El a fost găsit cu 70 de an în urmă de către învăţătorul Novuc Găvan, cu şcolarii de atunci, la confluenţa dintre Valea Mare şi Valea Mică.
În perioada interbelică, învăţătorul şi directorul şcolii, Novac Găvan, pasionat de istorie şi arheologie, a săpat cu şcolarii mai mari şi a găsit multe cioburi la Arşiţă (Cracu Otara) şi la Lacul lui Sebeştean (Cetate). Acţiunea a fost continuată de învăţătorul Borchescu Dumitru care s-a limitat doar la găsirea unor fragmente de vase, la suprafaţă.
În 1972 arheologii reşiţeni confirmă apartenenţa I ceramicii la epoca neolitică, mai precis, la cultura Coţofeni faza a III-a.
Ultimele cioburi cu incizii găsite la Arşiţă, le-a predat autorul acestei cărţi, directorului Muzeului Reşiţean, d-lui Dumitru Ţeicu în 1988. Sigur aceste obiecte ceramice (cioburi) au ridicat şi ridică întrebări asupra locului unde s-au găsit, întrucât locul numit Arşiţă este un bot de munte (promontoriu) destul de greu accesibil şi impropriu aşezărilor umane. Dacă avem dovezi sigure despre existenţa unei populaţii neolitice pe teritoriul Băniei, atunci privind lucrurile sub aspect evolutiv, se poate afirma că această populaţie neolitică a cunoscut un ritm
ascendent al dezvoltării sale, mai ales în epoca metalelor. Deşi nu avem dovezi arheologice care să ateste epoca bronzului şi fierului pe teritoriul Băniei(şi aceasta pentru că nu s-au făcut săpături), logica ne spune că populaţia neolitică nu şi-a părăsit arealul de odinioară, continuând să se dezvolte şi să facă progrese.
Spre sfârşitul epocii metalelor, vor apărea tot mai multe diferenţieri sociale, care vor duce la un nou mod de organizare. Din gintele şi triburile care cu siguranţă au existat, se vor forma obştile săteşti, care vor evolua în timp spre aşezări stabile. Războiul dintre daci şi romani din anii 101 – 102 va aduce şi Almăjul sub stăpânirea romană, până în anul 271, la „retragerea aureliană”. Din perioada romană, pe sub munte ar fi existat un drum ce lega Arcidava cu Ad.Mediam. în monografia localităţii Prigor autorul ne consemnează că acest drum trecea peste Pasul Stancilova – Dalboşeţ – Şopotu Vechi şi de aici pe sub munte pe la Gîrbovăţ, Bănia şi Rudăria. La Prilipeţ drumul trecea peste Nera, până la Pătaş, Borlovenii Vechi şi Borlovenii Noi.
În Cronica Istorică a Almăjului, autorul ne spune că sau găsit monede romane la Rudăria, Bănia, Dalboşeţ şi pe Valea Bîrzului.5 Aceste monede se găsesc la muzeele din Viena, Budapesta, Lugoj, Vârşeţ şi Timişoara.
Avem consemnată însă şi o precizare „că pe Valea pârâului Bănia, la 2 km nord de sat, lângă sălaşul lui Pirtea s-a descoperit în anul 1929 un tezaur cu 250 de monede imperiale romane”.
Acest eveniment este mai recent şi ar fi trebuit să rămână în memoria celor vârstnici şi chiar să se transmită urmaşilor. Faptul că un asemenea eveniment este necunoscut ne dă de gândit, mai ales că nu am găsit mai multe dovezi despre acest tezaur. Oricum, epoca romană este prezentă pe teritoriul localităţii Bănia prin aceste consemnări, la care mai adăugăm şi pe aceea că „în epoca romană, pe Valea Mică a existat o mină de aur”.
Perioada marilor migraţiuni este o perioadă incertă, întrucât documentele lipsesc. Chiar dacă Almăjul nu oferea migratorilor nici prăzi deosebite şi nici păşuni bogate, cu siguranţă că au fost dese incursiuni în această zonă, iar populaţia locală a fost deseori nevoită să se retragă spre munte. De aceea satele almăjene, ca de altfel şi vechile aşezări ale bănienilor se găseau sub munte, la poalele pădurii, deoarece pădurea oferea protecţie oamenilor şi avutului lor. Perioada aceasta este perioada când se formează poporul român şi când creştinismul devine religia tuturor.
Până la venirea ungurilor, ţinuturile almăjene fac parte din voievodatul lui Glad şi apoi al lui Ahtum. Nu cunoaştem exact de câtă autonomie au avut parte satele almăjene, dar cunoaştem faptul că s-a perpetuat vechiul drept românesc „jus valahicum” în alegerea cnezilor locali şi în participarea ţăranilor liberi la scaunul de judecată.
Istoric partea II
Din rândul cnezilor almăjeni, regii Ungariei au numit: bani, nobili, ajutori de bani, cnezi – pentru faptele lor de arme. Nu întotdeauna loialitatea almăjenilor a fost sinceră faţă de regalitatea maghiară. Un asemenea episod se derulează în anul 1330 când almăjenii îl ajută pe Basarab I – domnul Valachiei împotriva lui Carol Robert de Anjou, regele Ungariei. În cinstea izbânzii domnului român, se va sădi un stejar în mijlocul Văii Almăjului, pe teritoriul satului Bănia, la locul numit „Stăjări”.10 Izvoarele istorice ne arată că Mircea cel Bătrîn, în timpul celor 32 de ani de domnie, a avut sub stăpânirea sa şi Almăjul, la fel ca şi alte ţinuturi de peste munţi(Amlaş şi Făgăraş). După moartea lui, în timpul fiului său Mihail I, Almăjul cade din nou sub stăpânire maghiară (care îl reorganizează). Reorganizarea din timpul lui Ludovic cel Mare (1342-1382) va deposeda almăjenii de drepturile lor istorice, pe motivul că sunt ortodocşi sau schismatici. Iată ce ne spune Coriolan Buracu în Cronica Istorică a Almăjului, pagina 26: „pe timpul domniei regelui Ludovic cel Mare şi Biserica ortodoxă din districtul românesc Almăj, este supusă la cele mai mari prigoane, preoţii ortodocşi fiind alungaţi din sate, iar cnezilor şi nobililor li s-a interzis de a ţine preoţi schismatici, fiind ameninţaţi cu confiscarea averilor şi obligaţi a-şi boteza copiii numai de către preoţi romano-catolici”.
Bănia este atestată documentar la anul 1484 când regele Matei Corvin donează nobilului Iacob Gîrlişteanu din Rudăria, moşia numită Gîrlişte şi următoarele moşii cu sate: Gîrlişte, Işalniţa, Rudăria, Ruşnic, Prilipeţ, Herneac (Arneăg),Marginea şi Sălişte(ultimele două fiind de pe teritoriul satului Bănia). Ca martor la acest act, este amintit printre alţii şi Ladislau Banyay, sau Banyay Laszlo (Vasile de Bănia).
Existenţa unui cneaz sau nobil local, Vasile de Bănia, ne confirmă că satul exista deja în actuala vatră şi purta acest nume anterior anului 1484.
Conform tradiţiei locale, înainte de a exista satul Bănia în actuala vatră, au existat sub munte alte trei grupări de aşezări: Marginea, Ogaşul Corbului şi Cioaca lui Bodrilă.12 Între aceste trei grupări, cea de la Marginea (Lacul lui Sebeştean sau Cetate), era cea mai mare. Cu siguranţă că un grup de aşezări sau sălaşe era şi la Sălişte, pentru că documentul regal îl aminteşte. Aproape fiecare localitate almăjană are câte un loc numit Sălişte sau Săleşte, desemnând un loc ce cuprindea cândva aşezări şi sălaşe.
Relatăm mai jos o mărturie din 1939 a fostului subofiţer Borozan Iancu care la acea dată avea 83 de ani:13 „din poveştile bătrânilor aşa se zice, că înainte de români, a fost un popor ungur, aşezat, nu pe locul acesta unde astăzi se află Bănia, dar mai sus cu vreo 2 km, la Moara lui Procopie. Şi acolo a fost satul acela care l-a chemat Margina. Se zice atunci când or fugit ungurii de turci (or fost sprînjîţi) ar fi făcut o boltă mare: Lacul lui Sebeştean. Acum se află acolo hîrburi de oale. Lucrurile comunale le-a pus acolo şi ei au fugit. Românii au venit ca fugari scăpaţi din robia turcilor”. Chiar denumirea de Marginea ne spune că era aşezată undeva la marginea pădurii, la poalele munţilor, aproape de confluenţa dintre Valea Mare şi Valea Mică.
Astăzi nu ne putem închipui un mod de viaţă permanent ameninţat de invazie. Faptul că primele aşezări au fost sub munte dădea mai multă protecţie oamenilor şi avutului lor, muntele şi pădurea devenind părinţi ocrotitori.
- Bănia apare în documentele vremii mai ales în timpul stăpânirii habsburgice şi austro-ungare scrisă în diferite forme:
- Banya - în 1484, 1717, 1829;
- Bania - în 1603;
- Bandia - în 1690 şi 1700;
- Bania - în 1750, 1770, 1787, 1806, 1828, 1840, 1852, 1896;
- Pania - în 1776;
- Păuniş - în 1773, 1774;
- Bannia - în 1799;
- Bănia - după 1919.
Cert este că bănienii şi-au numit întotdeauna satul lor Bănia, pronunţând un ă deschis (spart), specific locului, indiferent cum a fost scris în documente.
Asupra originii cuvântului Bănia, istoricul Pesty Frigyes în Istoria Banatului de Severin şi a judeţului Severin susţine că denumirea localităţii ar consemna o activitate minieră bogată „Bănia este ecoul îndepărtat al cuvântului maghiar banya care înseamnă băi sau mine”.14 Reluăm ideea susţinută cu aproape 30 de ani în urmă, prin care prezentam cu totul o altă ipoteză privind numele localităţii. Susţineam atunci, că dacă activitatea minieră ar fi fost atât de importantă încât să se reflecte în numele localităţii, cu siguranţă, Bănia ar fi trebuit să se numească Baia – ca multe localităţi miniere româneşti (Baia de Aramă, Baia de Arieş, etc.), mai ales că pe acest teritoriu nu au trăit maghiari şi ca atare cuvântul banya era „necunoscut”.15 Credeam atunci şi credem şi acum, că originea cuvântului Bănia, care are o rezonanţă românească deosebită, exprimă în esenţă, o formă de organizare teritorială şi administrativă. Să nu uităm că în anumite perioade (chiar mijlocul sec.XV când este atestată Bănia), „bani” ai Banatului de Severin erau Gîrliştenii din Rudăria. Oare, Almăjul nu putea fi organizat ca o mică „bănie” subordonată Băniei de Severin ? Iar Bănia era şi satul „banului”, pentru că până la Crăcătară (Cracul cu Hotarele) era teritoriu stăpânit de Gîrlişteni. Dacă respingeam această idee, că Bănia nu ar însemna neapărat satul „banului” şi numele ei nu ar proveni de aici, atunci să ne gândim un pic şi altfel şi să acceptăm că regalitatea maghiară aduna dările din satele almăjene. Oare, dările sau banii nu trebuiau adunate de autorităţile locale şi apoi duse într-un loc de unde să fie preluate de reprezentanţii statului ?…Bănia era la mijlocul Văii Almăjului şi poate aici s-au adunat banii, iar satul unde s-au adunat banii almăjenilor s-a numit Bănia ? !…
Istoric partea III
(sabie găsită la Poiana Turcului)
În timpul stăpânirii otomane, toţi proprietarii îşi pierduseră pământul, care a devenit proprietatea sultanului, cu dreptul de a dispune asupra lui după bunul plac. În această perioadă se plătea dare în natură după pământ, animale şi stupi. Darea după casă se plătea în bani şi era în funcţie de câte porţi sau câte fumuri avea casa. O altă dare era darea împărătească pe cap de locuitor (câte un florint unguresc).
Această dare se plătea drept preţ de răscumpărare, ca să nu fie dus în robie şi vândut ca sclav. În fruntea fiecărui sat era un serdar care se ocupa de strângerea dărilor şi consemnarea lor într-un registru „defter”. Ne dăm bine seama că dările erau înrobitoare, mai ales dacă amintim că dijma sau darea în produse pentru pământ şi animale, varia între 1/5 şi 1/1 din averea imobiliară.
După pacea de la Passarowitz din anul 1718 zona noastră împreună cu întregul Banat intră sub stăpânire habsburgică. Pământul, bunul cel mai de preţ, a fost socotit proprietatea coroanei şi era împărţit anual pe familii, de către cnezii satelor. Armata habsburgică rechiziţiona cereale, animale şi furaje, după bunul plac. Acest lucru a determinat nesupunerea şi fuga multor oameni şi chiar revolta întregii comunităţi. „Tradiţia locală aminteşte că în acest timp vechea aşezare Marginea, la circa 4 km sud de comuna Bănia de astăzi, era un permanent cuib haiducesc, care a pus în dese rânduri pe fugă husarii trimişi contra lor”.
Nu este de mirare că Bănia este considerată centrul rezistenţei antihabsburgice în Almăj din această perioadă. În orice caz rezistenţa organizată, sau mai puţin organizată, se înscrie în cadrul răscoalei antihabsburgice din Banat din 1738-1739, iar cauza principală ne-o relatează Nicolae Stoica de Haţeg în Cronica Banatului: „Steagurile cu sfânta cruce trei ani toate bucatele şi verdeţurile câmpului nostru ni le-au mâncat şi grea foamete am răbdat, în păduri coajă de cer am mâncat”. Această situaţie îi determină pe bănieni şi pe almăjeni în general, să treacă de partea turcilor în războiul din 1737-1739.
Stăpânirea austriacă era interesată să cunoască potenţialul satelor almăjene, de aceea, încă în 1718 se face prima conscripţie a gospodăriilor din Almăj (recensământ). Bănia era înregistrată cu 56 de case în 1718 şi cu 82 de case în 1749.
Împăratul a fost primit la Bozovici de către Obercneazul Dobromir Hîrcila din Bănia şi ceilalţi cnezi locali, în faţa cazarmei din Bozovici. Nicolae Stoica de Haţeg, fiind de faţă, consemnează că almăjenii prin Obercneazul Dobromir Hîrcila resping propunerea împăratului de a deveni militari.
„- De veţi fi militarii mei, niciunde la o oaste nu vă voi trimite, ci numai aicea, la graniţă să-mi păziţi, alta nu. În scris vă dau.
Ei, iar :
- Nicidecum nu voim, nu !
Împăratul, cu mai mare milă, zisă:
- De veţi fi numiţi ai mei militari credincioşi, eu vouă contribuţia v-o iert, a nu plăti şi cu carte întăresc.
Ei într-una:
- Nu vom, nu, măcar două porţii să plătim, dară militari nicidecum !
(bidonaș purtat de graniceri)
Istoric partea IV
Cu toate acestea, interesele imperiului nu au ţinut cont de voinţa almăjenilor. În 1775 Batalionul românesc de la Jupalnic s-a contopit cu cel iliro-sârbesc formându-se Regimentul româno-ilir nr. 13 cu sediul la Biserica Albă. În cadrul acestui regiment, erau două companii dislocate în Almăj (una la Bozovici şi alta la Prigor).
Bănia aparţinea de compania din Bozovici împreună cu satele: Prilipeţ, Lăpuşnic, Moceriş, Dalboşeţ, Şopot şi Gîrbovăţ. Această companie avea în anul 1780, 566 soldaţi şi 446 soldaţi socotiţi semi-invalizi.
După 1838 apare şi a III-a companie la Dalboşeţ, dar Bănia rămâne mai departe dependentă de compania din Bozovici.
La conscripţia din 1774 Bănia (Pannia) avea deja 183 de case şi 178 de bărbaţi apţi pentru serviciul militar. Grănicerul va fi definit ca „ţăran-militar” fiindcă el îşi poartă atribuţiile militare numai jumătate de an, restul timpului îl are la dispoziţie pentru lucrarea ţarinei, de unde îşi câştigă existenţa.
Conform Constituţiei Confiniare din 1807 grănicerii aveau îndatoriri militare 182 de zile pe an, iar după anul 1850 îndatoririle s-au redus la 140 de zile pe an. Îndatoririle militare ale grănicerilor în timp de pace erau numai de 10 ani; deci o perioadă de activitate militară, normală. După perioada de 10 ani erau chemaţi numai temporar la companii făcând parte din rezerva militară.
După vârsta de 50 de ani, bărbaţii apţi de a purta armele alcătuiau partea sedentară a companiilor şi se numeau pe timp de război glotaşi.
Îndatoririle militare ale grănicerilor în timp de pace se socoteau după satisfacerea stagiului militar, iar vârsta normală de încorporare a recruţilor era de 20 de ani.
(uliţă din Bănia în perioada graniţei militare)
Când rămânea în casă o văduvă de grănicer, cu copii minori şi cu bătrâni ce nu puteau lucra pământul, atunci compania avea grijă ca, prin rotaţie, celelalte familii de grăniceri din sat să o ajute să lucreze pământul, fără plată, în folosul acestei văduve. Acelaşi ajutor îl va primi şi femeia rămasă singură prin plecarea bărbatului ei la război. Lucrurile nu erau tocmai simple, pentru că atunci când rămânea un pământ nelucrat trei ani consecutiv, acel comunion îşi pierdea dreptul de proprietate asupra pământului, iar pământul trecea la un comunion mai sărac, cu aprobarea comandei militare.
Nu toţi bărbaţii dintr-un comunion erau luaţi în acelaşi timp la arme. O parte din ei rămâneau la munca pământului. Cei trimişi pe front şi cei trimişi să slujească de pază la cordon erau scutiţi de „dare” în timpul serviciului, primind până la 12 florinţi.
Prin Constituţia Confiniară din 1850 s-a stabilit la art.58, 59 că cei care făceau „de cordon” mai mult de cele 4 zile obligatorii, să primească soldă şi mâncare de la stat. Serviciul activ a rămas între 20 şi 50 de ani, cu 140 zile anual în serviciu; iar invalizii din timpul războiului, primeau pensii de la stat.
Grănicerii din Bănia făceau de cordon pe culme, între Prilipcioanea, Vîrşeţul Mare, Domăneasa şi Culmea Popii, iar „postul de adăpost” îl aveau în Poiana Stîrcu. La postul de adăpost se schimbau patrulele, se odihneau cei ieşiţi din serviciu şi se pregătea hrana. Conducerea postului de adăpost o avea de obicei un subofiţer, iar a patrulelor, un gradat.
După vizita împăratului Francisc I şi a împărătesei Carolina la Bozovici în 1817 se va zidi în fiecare comună „casa ofiţerească grănicerească” sau cazarma. Atunci s-a zidit şi cazarma din Bănia, care după anul 1873 va deveni sediul Primăriei (mai precis, a fost cumpărată de către comuna politică). În cazarmă, sau în casa ofiţerească grănicerească, îşi avea sediul un ofiţer şi doi subofiţeri care aveau atribuţiuni militare şi de cancelarie. Era o formă de descentralizare în vederea unei coordonări mai bune şi a unei evidenţe mai precise.
Istoric partea V
(Cărămidă cu efigia imperială din Cazarma din Bănia)
Nu am insistat asupra campaniilor militare la care au participat grănicerii din Bănia, amintim totuşi că, în 1788 pe teritoriul Băniei, la Tîlva cu Rugi, generalul Papilla îşi stabilise cartierul general.
Grănicerii noştri, alături de ceilalţi grăniceri almăjeni au participat însă şi în afara graniţei, la războaiele contra Franţei. Amintim doar câteva dintre marile bătălii la care au participat: Arcole – 1796, Marengo – 1800, Austerlitz – 1805, Wagram – 1809, etc.
La Muzeul satului din Bănia se găseşte o sabie şi o scrumieră sculptată în piatră roşie, cu figurine zoomorfe (maimuţe), provenite probabil din nordul Italiei.
Perioada graniţei militare înseamnă printre altele şi dezvoltarea localităţii, precum şi trecerea în mod obligatoriu, la un mod de viaţă mai civilizat. Dacă la venirea lui Iosif al II-lea în Almăj, satele româneşti erau compuse din „colibe mizerabile”, aşa cum notează însăşi împăratul în jurnalul de călătorie,25 încetul cu încetul, prin măsurile luate, se vor produce schimbări. Aşezările de sub munte cum au fost: Marginea, Cioaca lui Bodrilă, Sălişte, Ogaşul Corbului, vor fi obligate să se mute în actuala vatră a satului. Stăpânirea era interesată în acest sens, pentru că satul din actuala vatră era mai accesibil, mai uşor de supravegheat şi mult mai simplu de organizat.
Dacă la înfiinţarea graniţei militare în Bănia erau doar 83 de case, în scurt timp satul va primi o altă dimensiune şi o altă înfăţişare. Faptul că în jurul anului 1780 era pe actuala vatră a satului Bănia o aşezare puternică, îl demonstrează şi construirea în acelaşi an a unei biserici din piatră şi cărămidă, precum şi existenţa a doi preoţi. În 1783, este atestată şi prima şcoală la Bănia, avându-l ca învăţător pe Iancu Mihailovici. Stăpânirea austriacă va impune alinierea caselor la stradă şi un anumit model de construcţie. De aici şi zicala” să îţi faci casa cu geamurile la drum”.
Până la desfiinţarea graniţei militare, în 1872, Bănia avea 240 de case şi 2.374 de locuitori. Dacă până în anul 1850 nu se permitea divizarea comunioanelor, cu scopul de a exista în permanenţă suficiente braţe de muncă, după această dată, apar şi primele divizări. Acum încep să apară şi poreclele de sat, pentru a putea identifica mai uşor familiile desprinse din comunion. Cu cât numărul familiilor vor creşte, se vor construi tot mai multe case. Ideea de comunion se păstrează însă până în perioada interbelică, constituind o adevărată tradiţie.
Într-o anchetă socială făcută în 1939 de Institutul Social Banat Crişana se consemna: „Ion Craia, 52 de ani din Bănia. Trăieşte cu copiii săi însuraţi. Motivează comunitatea astfel: dacă am împărţi pământul s-ar micşora câştigul în urma cheltuielilor mari. Ar trebui două-trei cară, două case, două mâncări şi nu s-ar putea împărţi munca la câmp şi la vite”. În Bănia s-au păstrat deci familii mari de tipul comunioanelor şi în perioada interbelică. Capul familiei stabilea prin rotaţie, cine rămâne acasă la munca pământului şi cine stă la sălaş să crească animalele.
Amintim că în perioada graniţei militare s-a avut în vedere şi eventualele calamităţi sau nenorociri. Pentru aceasta comuna avea 20-30 jugăre de pământ arabil, care era lucrat în dijmă (în parte), încât comuna putea da sub formă de împrumut porumb din hambarul comunal, celor nevoiaşi. Aceste proprietăţi erau la Piatra Albă şi s-au păstrat până la reforma agrară din 1921. Tot din perioada graniţei militare s-a împământenit existenţa varniţei comunale (ca oamenii să îşi poată vărui casele).
În 1855 se introduc în Bănia lămpile cu petrol, până la acea dată folosindu-se doar gangea (opaiţul) cu seu. Aceasta demonstrează printre altele că activitatea comercială depăşise limitele locale. Opaiţele se vor mai folosi la sălaşe până în jurul anului 1900 şi chiar puţin mai târziu. La Muzeul satului avem câteva opaiţe din acea perioadă, sau poate cu o vechime mult mai mare, care sunt un exemplu grăitor privind condiţiile de viaţă din acele timpuri.
În 1872 se trece la administraţia civilă în fosta graniţă. Se desfiinţează toate legile şi regulamentele grănicereşti, trecându-se sub puterea administrativă a statului maghiar. Se recunoaşte deplina proprietate a grănicerilor pe pământurile lucrate de ei, iar comunioanele se pot desfiinţa.
Istoric partea VI
Un moment foarte important pentru satul nostru şi pentru toate satele din fosta graniţă, îl constituie formarea Comunităţii de Avere.
Generalul pensionar Traian Doda, prin demersuri făcute la Curtea din Viena şi la guvernul de la Budapesta, obţine dreptul de proprietate, asupra pădurilor, poienilor şi munţilor pentru fostele comune grănicereşti.
Împărţirea (delimitarea) suprafeţelor pe care le va deţine statul maghiar şi fostele comune grănicereşti se realizează însă în următorii ani (după 1872).
Comunitatea de Avere este o societate de bunuri în scopul de a administra şi a folosi în comun această avere.
Între toate satele almăjene, Bănia avea cea mai mică suprafaţă cuprinsă în cadrul Comunităţii de Avere: 886 jugăre şi 746 stânjeni – dintre care pădurile ocupau 812 jugăre şi 1560 de stânjeni, iar poienile şi păşunile 73 de jugăre şi 786 de stânjeni (un jugăr reprezenta 1600 stânjeni pătraţi sau 57,75 ari).
În cartea avocatului Comunităţii de Avere, Antoniu Marchescu nu ni se dau lămuriri privind suprafeţele atribuite.
Constatăm că Bănia are o suprafaţă de trei ori mai mică decât Putna (un sat mic) şi de aproape zece ori mai mică decât Rudăria, la un număr aproximativ egal de locuitori. Credem, fără a avea o bază documentară, că Bănia şi-a înscris în cadrul Comunităţii de Avere doar o parte din suprafaţă (de la cumpăna apelor spre sat), restul reţinându-l ca proprietate a comunei.
Fiecare localitate avea câte un pădurar pentru pădurea Comunităţii de Avere, la Bănia fiind Alexă Brebu.
Nu insistăm asupra drepturilor pe care le aveau fostele comunioane grănicereşti în raport cu Comunitatea de Avere, amintim însă, că au apărut aşa numitele ocupaţii în urma unor defrişări şi extinderi.
Oamenii, ca să îşi mărească proprietăţile, au trecut la defrişări de păduri de pe lângă fâneţele aflate în proprietatea lor, anexându-le. Comunitatea de Avere a ajuns la înţelegere cu proprietarii în cauză şi le-a vândut după primul război mondial „acele ocupaţii”. Este de remarcat că pădurile proprietate individuală, numite zăbrane, primite de fiecare comunion grăniceresc prin legea silvică din 1871, nu au fost niciodată defrişate. Ele au fost folosite mai ales ca frunzare pentru oi.
Au fost însă şi multe gospodării care au trecut printr-o situaţie economică precară. Aceasta i-a determinat să facă împrumuturi la „comuna bisericească”. Spre exemplu: „Petru Gruescu din Bănia roagă comitetul parohial să-i adauge cei 55 florini camătă, la capitalul de 80 florini ce i-a împrumutat de la comuna bisericească, obligându-se a achita întreaga sumă începând cu anul 1880, cu o dobândă de 8 %”.
Tot la Bănia „Ion Herbu nr. casei 94, se adresează epitropiei bisericii ca să-i ierte camăta de 88 florini şi 45creţari plus spesele avocaţiale de 55 florini şi 65 creţari pentru neachitarea de atâta vreme a sumei împrumutate de 200 de florini.
Comuna bisericească dispunea de un capital, jucând rolul unei bănci pentru localitatea Bănia. Dispunând de bani, va trece chiar la cumpărarea unor suprafeţe de pământ.
Astfel, în Bănia, în anul 1894 „comuna bisericească a hotărât să cumpere de la Edy Besenyei din Bozovici, soţia fostului notar din Bozovici, şapte jugăre şi jumătate de pământ în Lunca Nerei cu 210 florini jugărul. Tot la Bănia, comuna bisericească în şedinţa din 29.05.1894 hotărăşte să cumpere pământurile ţăranilor scoase la licitaţie de avocat, întrucât erau la un preţ de bagatelă”. În 1890 Bănia avea 2.363 de locuitori şi apare pentru prima dată consemnarea că: Iosif Beker are un magazin, iar Ioan Cenda şi Daniel Ravoievici sunt birtaşi.
În 1896 sunt consemnaţi şi primii meseriaşi. Fierari: Alexandru Derlean, Lazăr Derlean, Lazăr Pleşan, Ioan Stroca, Gruia Sîrman şi Lazăr Uroş (Uruci). Morari: Ilie Borozan, Marin Ioan şi Nicolae Mătărîngă. Un singur tâmplar – Petru Căpăţînă, doi negustori cu amănuntul: Iosif Becker şi Vasile Puia şi un negustor de ouă – Maria Ofţa. În anul 1900 Bănia avea 552 de case şi un număr de 2.454 de locuitori (aproape dublu cât are astăzi).
Se apropia şi primul război mondial (1914-1918) care va dărâma şi Imperiul Austro-Ungar. În agonia lor, ca o ultimă zvâcnire a efortului de maghiarizare forţată, numele localităţilor almăjene au fost maghiarizate în 1913.
Tot în 1913 pe data de 8 septembrie (hramul bisericii din localitate), învăţătorul Nicolae Bîrsan din Bănia a fost obligat să dea foc în piaţa publică la toate manualele româneşti.
Odată cu începerea războiului, Almăjul a fost declarat zonă de război. S-au rechiziţionat de la ţărani caii şi căruţele, apoi bovinele pentru hrana trupelor de pe front.
Pentru neachitarea impozitelor percepţia a trecut la execuţie forţată, vânzând la licitaţie bunurile oamenilor. Atunci au fost rechiziţionate căldările de cupru de la oameni, iar în 1915 clopotele de la biserici. De la biserica din Bănia a fost rechiziţionat un clopot.
Din cei 6.614 almăjeni mobilizaţi în primul război mondial, 615 erau bănieni. Ei au luptat în prima fază a războiului în Serbia, Galiţia şi Bucovina, iar în ultima fază, după aprilie 1915, în Italia (în bătăliile de la Grizza, Doberdo, Isonzo, Udine, Piave). Toţi almăjenii au făcut parte din Regimentul 43 Infanterie. Tributul de sânge pe care l-a dat Bănia în primul război mondial se ridică la 89 de morţi şi 67 de invalizi. Ultimul invalid (mutilat) de război care timp de 75 de ani a purtat un picior de lemn, a fost Ion Sîrbu (moş Niţă Sîrbu) care a decedat la 93 de ani.
Istoric partea VII
În memoria celor căzuţi în primul război mondial s-a ridicat în anul 1935, sub îndrumarea învăţătorului Novac Găvan, monumentul din centrul comunei. Pe placa de marmură având inscripţia EROII NEAMULUI – 1914-1918 sunt gravate cu litere aurii numele celor care au fost jertfa de sânge a bănienilor în acest război. În fruntea listei este trecut generalul Stănilă Mătărîngă – „nobil de Bănia”. Remarcăm că generalul nu a participat la război, fiind pensionat cu mult înainte. El a trăit la Viena până în 1921, având şi titlul onorific nobiliar de „nobil de Bănia”. Practica de a trece în fruntea listei eroilor şi marile personalităţi născute în localitate, o găsim şi după 1990 (la Prilipeţ pe monumentul dedicat eroilor, este trecut şi generalul Traian Doda). Pentru faptele lor de arme au fost decoraţi printre alţii şi: Ion Ciuta şi Damaschin Stroca.
(Generalul Stănilă Mătărângă)
În urma războiului au rămas în Bănia 40 de femei văduve. Chiar dacă ni se pare un lucru anormal a te cere voluntar într-un război, atunci când trebuia să lupţi pentru o cauză străină, din Bănia au plecat 9 voluntari în primul război mondial.
Aceştia au fost: Chirilă Puia, Petru Uruci, Matei Uruci, Novac Uruci, Lazăr Florea, Păun Hobafcovici, David Albu, Ilie Sîrbu şi Ion Golîmba. Urmările atât de dureroase ale războiului, le găsim până şi în creaţia populară locală.
În 1939 profesorul Nicolae Ursu culege 24 de cântece din Bănia şi le va publica în cartea „Culegere de cântece şi jocuri din Valea Almăjului”, Editura Muzicală – 1958. Redăm în contextul celor spuse mai sus, un cântec cules de la Nicolae Căpăţînă:
N-aţi făcut izvor de apă
Dar acum când lumea plânge
Aţi făcut izvor de sânge.
Cobori Doamne pe pământ,
Să vezi mamele cum plâng
Mamele după fiuţi
Fetele după drăguţi
Copilaşii după taţi
Neveste după bărbaţi.
În noiembrie 1918 soldaţii se întorc de pe front. În Almăj începe aşa zisa „revoluţie” care nu era altceva decât o ridicare a populaţiei împotriva autorităţilor austro-ungare. La Bănia notarul şi jandarmii fug, iar sătenii le iau bunurile. Şi împotriva negustorilor care prin mijloace necinstite, în anii grei ai războiului, au jefuit populaţia, se ridică sătenii.
Astfel, Pavel Curcă intră în prăvălia lui Ciara, unde este împuşcat de către proprietar. Mai târziu, acest Ciara este nevoit să părăsească satul şi să se mute la Prilipeţ.
Se constituie în Bănia, ca de altfel în toate comunele almăjene, Consiliul Naţional Român care preia conducerea până la integrarea cu România. Dacă satele almăjene, în marea lor majoritate au câte un delegat pentru Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, constatăm în documente că Bănia nu a avut nici un delegat.
La sfârşitul lui noiembrie 1918 sosesc soldaţii sârbi ca trupă de ocupaţie în ideea păstrării ordinii, dar şi în ideea secretă de a alipi Almăjul şi întregul Banat, la Serbia. În fiecare localitate, deci şi în Bănia, se va forma o Gardă Naţională, care să apere satul şi interesele oamenilor până la instalarea noilor autorităţi.
La 31 martie 1919 trupele sârbeşti părăsesc Almăjul, iar la 1 aprilie 1919 populaţia întâmpină cu mare bucurie trupele române. Practic, Almăjul făcea parte din România.
Au fost şi oameni certaţi cu legea şi cu morala creştină care au luat drumul codrilor, devenind răufăcători. În această categorie se înscrie banda de hoţi a lui Priscură, formată din: Mita Puia (Priscură), Boja Mujlici (Sîrbu), Mihai Băloi (Hoţu al Mic) şi Damaschin Puican.
Istoric partea VIII
Violurile şi batjocurile pe care le făceau cu cei care stăteau în pădure la sălaşe, le-a atras ura nu numai a bănienilor.
Pentru a intra în banda lor şi a-ţi dovedi loialitatea faţă de grup, trebuia să îţi împuşti un membru al familiei. Aceasta dovedeşte ce mentalitate menţinea grupul. Priscură a împuşcat pe Maria lu Tîrziu pentru că a dezvăluit jandarmilor pe unde umblă. Pe Iosif Găină (Mielu) din Şopotu Vechi l-a bătut (la colibă) cu muchia de la secure, apoi l-a pus să taie berbecul şi să-i facă de mâncare lui şi lu Puican. În 1920 moş Mielu împuşcă pe Priscură şi pe Puican, după alte umilinţe la care a fost supus. Grupul va fi dezmembrat. Aceeaşi soartă o va avea şi Hoţu ăl Mic şi Boja.
Următorul moment important a fost aplicarea reformei agrare din 1921. La Bănia s-au împroprietărit în primul rând cei care au luptat pe front şi nu aveau pământ şi cei care aveau sub 3 jugăre. Pământul pe care l-au primit la reformă o parte din locuitorii Băniei nu putea fi folosit ca teren agricol deoarece, în mare parte era la pădure. Atunci au fost împărţite şi pământurile comunei de la Piatra Albă, acolo putându-se cultiva cereale. Măsurătorile pentru împroprietărire au fost făcute de către Ion Derlean, fost cancelarist, subofiţer, pe vremea graniţei militare.
În 1931 în Bănia se înregistrau 586 de case cu un număr de 2.466 locuitori. Tot atunci se înregistrează 50 de colibe şi 86 de sălaşe.
Perioada crizei economice 1929-1933 determină înfiinţarea la Bănia a unei asociaţii ţărăneşti „pentru întreţinerea animalelor şi ajutor bănesc în caz de pagubă”, asociaţia se numea Ajutorul.
Pentru aprovizionarea populaţiei, a luat fiinţă Cooperativa de Consum, având 300 de membrii acţionari. Anii crizei economice au afectat puţin micile gospodării ţărăneşti din Bănia, care se bazau mai mult pe o economie naturală. În această perioadă se introduc în Bănia primele maşini de treierat (batoze cu danf), în 1929, proprietarii lor erau: Grigore Criţan şi Alexă Bodrilă (Mercu).
În 1879 se înfiinţează în fiecare comună, judecătoriile comunale, cu scopul de a judeca micile neînţelegeri din comună. Aceste judecătorii au fost desfiinţate în 1894 şi apoi reînfiinţate în anul 1896, până în 1907. Această formă veche de rezolvare a unor neînţelegeri pe plan local este reluată mai târziu în 1938. Redăm mai jos componenţa judecătoriei comunale Bănia, pe anul 1938.
Membrii - Pavel Bogoevici – preot
- Novac Găvan – directorul şcolii
Supleanţi - Silviu Novacovici - preot
- Constantin Turcilă – învâţător
Grefier - Nicolae Novacovici – notarul comunei
Bănienii nu prea s-au înghesuit înspre partidele politice, în perioada interbelică. Partidul cu cei mai mulţi simpatizanţi era Partidul Naţional Ţărănesc. Cei care vor face multă paradă, mai ales în timpul guvernării din septembrie 1940 şi până în februarie 1941, vor fi legionarii. Ei aveau chiar o troiţă (în faţa casei lu Boboc) unde îşi desfăşurau ceremonialul. Primarii legionari din acea perioadă au fost Ion Arjoca şi apoi Lazăr Uruci.
Intrarea României în cel de-al II-lea război mondial a fost un moment dificil. Din arhiva Consiliului Popular Bănia au dispărut toate documentele referitoare la prima perioadă a războiului (iunie 1941-23 august 1944).Această dispariţie (sustragere de documente) s-a făcut cu siguranţă după instaurarea regimului comunist, cu bună ştiinţă. Neexistând documente oficiale, nimeni nu putea fi acuzat de „crime împotriva poporului sovietic”.
În arhiva Consiliului popular Bănia s-a găsit doar dosarul nr. 97/1944 privind participarea la război alături de U.R.S.S., împotriva Germaniei. După 23 august 1944, vor fi mobilizate din Bănia 146 de persoane, care participă în cadrul armatei române alături de armata sovietică la înfrângerea definitivă a fascismului.
În această perioadă şi-au pierdut viaţa 18 persoane, rămânând 22 de copii orfani şi 9 invalizi de război. Numele celor 18 eroi care şi-au pierdut viaţa în acest război îl găsim pe o placă de marmură pe monumentul din centrul comunei.
Majoritatea oamenilor bătrâni spuneau că au murit puţini almăjeni în acest război datorită grijii pe care le-a purtat-o preotul militar Coriolan Buracu.
Dacă în Bozovici s-au dat lupte crâncene în perioada 27-30 septembrie 1944, în Bănia nu s-a tras nici un foc de armă, iar populaţia civilă era mai mult ascunsă pe la sălaşe, de frica războiului. Noul regim care s-a instalat la putere după abolirea monarhiei la 30 decembrie 1947, a avut şi opozanţi.
În vara anului 1948 s-a format organizaţia anticomunistă din Valea Almăjului condusă de profesorul de istorie de la Bozovici - Doru Blaj, care urma să se integreze organizaţiei bănăţene condusă de Traian Blaj, fostul prefect al poliţiei din Oraviţa.43 Organizaţia era de tip piramidal şi nu se cunoşteau între ei decât şefii direcţi.
S-au înscris în organizaţie, ca membrii, oameni din toate satele almăjene. Pentru membrii din Bănia şi Gîrbovăţ, jurământul a fost luat în biserica din Bănia de către preotul Pavel Bogoevici. Acţiunea trebuia să înceapă la Oraviţa prin atacarea garnizoanei militare şi sustragerea de armament şi muniţie.
Istoric partea IX
Nu s-a realizat acest obiectiv, pentru că au fost descoperiţi şi au început arestările. Dintre bănienii care făceau parte din organizaţie, amintim: Brebu Gheorghe (Vancu), Craia Petru, Craia Alexandru, Bodrilă Alexă (Mercu), Albu Vichente, Albu Novac, Căpăţînă Damaschin, Puia Alexandru.
În 1948 Traian Blaj stă pentru puţin timp chiar la Bănia, iar apoi este arestat pe Valea Minişului, la Zăbăl. Doru Blaj este arestat la Anina, apoi sunt arestaţi: preotul Pavel Bogoevici, Puia Alexandru, Craia Alexandru şi Craia Petru. Părintele Pavel Bogoevici este condamnat la un an şi jumătate şi execută doi ani de închisoare. Bodrilă Alexă (Mercu), Brebu Gheorghe (Vancu) şi Căpăţână Damaschin se retrag în munţi unde stau ascunşi până în iarna anului 1949. Între timp Căpăţînă este ucis de miliţie. În aceste împrejurări populaţia nu i-a trădat, ci i-a ascuns şi i-a aprovizionat cu alimente.
Viaţa din munţi este povestită romanţat de către Petre Păcuraru în romanul „Un an cât un secol” : „Bodrilă avea gânduri mai realiste, de aceea le-a spus că după părerea lui ar fi util să se ducă până la sălaşul lui Dănilă Sîrbu, fosta lui ascunzătoare, de unde să aducă măcar un ‚sac de mălai, ca să nu-l împovăreze pe Toma. Se gândea că Dănilă n-o să-i lase să plece numai cu mălaiul. Toţi au hotărât că propunerea e binevenită, hotărând ca împreună cu Bodrilă să plece Vancu şi Emil (Purdela), dar să nu întârzie prea mult pe acolo, doar atât ca să ia ce-i necesar şi să nu se lase ademeniţi de răchia lu Sîrbu”.
După instaurarea regimului comunist, în Bănia au fost şi oameni care s-au orientat politic (din interese) spre noua putere. Astfel, în 1948 existau în Bănia 16 membrii ai Partidului Muncitoresc Român. Numărul a crescut mereu, încât în 1978 erau 127 de membrii ai P.C.R.
A urmat o perioadă foarte grea pentru micile gospodării ţărăneşti, perioada cotelor, când trebuiau plătite despăgubirile de război faţă de U.R.S.S. Nimeni nu îndrăznea să se opună colectorului Traian Cracoşin care se urca prin podurile caselor şi lua porumbul oamenilor. De cele mai multe ori, de la maşina de treierat, oamenii veneau acasă doar cu paiele sau în cel mai bun caz cu grâu pentru sămânţă (pentru a relua recolta la anul). Până şi mamele îşi speriau copii mici; „nu plânge că vine Traian”.
În această perioadă dificilă a fost primar Ilie Băcilă (Lica Mauru). Frica pentru propria libertate şi nesiguranţa au pus stăpânire pe sufletele oamenilor. Autorităţile comunale au protejat totuşi localnicii şi nimeni nu a fost deportat din Bănia.
Propaganda comunistă era elementul forte pentru a schimba mentalităţile oamenilor. De cele mai multe ori această propagandă era făcută de oameni nepregătiţi, dar cu „origine sănătoasă”, sau de oameni care nu credeau în ceea ce spun.
Prima formă de organizare şi acomodare a oamenilor cu munca colectivă a constituit-o întovărăşirile agricole. Ele erau un prim pas spre colectivizare. Astfel, în anul 1957 întovărăşirea agricolă din Bănia cuprindea 26 de familii, care s-au înscris cu pământurile de pe Dumbrava. Să nu ne închipuim că oamenii s-au înscris de bunăvoie, aşa cum scriau în cerere. Cei care aveau pământ în tarlaua respectivă şi au refuzat să se înscrie, au primit pământ în schimb, în altă parte. Situaţia evoluează pe această direcţie şi la 31 ianuarie 1959 se înregistrează prima cerere de înscriere în C.A.P. Această cerere a fost făcută de Puia Gruia (Gruia Moisă) în numele mamei sale, Puia Brînduşa. Cea de-a doua cerere a fost a primarului Băcilă Ilie. Până la încheierea colectivizării în satul Bănia, au trecut doi ani, timp în care cetăţenii au fost „convinşi” de „superioritatea” agriculturii de tip socialist. În toamna anului 1961 şi toată iarna ce a urmat, satul era împânzit de echipe care trebuiau să „lămurească” oamenii să se înscrie în colectiv. În echipe erau incluşi salariaţi şi dascăli (ameninţaţi că-şi vor pierde serviciul), până şi grupuri de pionieri cu cravate roşii la gât. Pentru cei mai„neînţelegători” se foloseau metode de intimidare: de la amenzi pentru te miri ce şi până la declaraţii luate noapte la poliţie, pe motive inventate (colaborare cu legionarii, vorbe duşmănoase la adresa partidului şi a tovarăşului Stalin…etc).
În această perioadă primar delegat a fost Sitaru Ilie, provenit din rândul clasei muncitoare, cu origine sănătoasă, străin de sat şi de oameni. Înfiinţarea C.A.P.-ului în 1962 a însemnat adunarea animalelor de povară (a cailor) şi a utilajelor agricole la saivan. În iarna care a urmat, mulţi cai au murit de foame, iar căruţele ţinute în ploaie, s-au descompletat şi distrus (din roţile de la căruţe se făceau poduri pentru clăile de fân). Doar Sandi Cîrciobăţ a rezistat şi nu s-a înscris în colectiv. Aşa a început Gospodăria Agricolă Colectivă (Drumul Belşugului), numită mai târziu Cooperativa Agricolă de Producţie Bănia. Primul preşedinte al Gospodăriei Agricole Colective a fost Borozan Dănilă (Bodrilă). De frica C.A.P.-ului au plecat primii oameni din Bănia să înveţe meseria de tractorist. Aceştia au fost: Pădureanu Gheorghe, Hînda Petru (Truţă Tărîţă), Sîrbu Ilie şi Borozan Marcu (Goţ).
În 1960 s-a introdus curentul electric în Bănia. La început s-a introdus la instituţii, apoi la cetăţeni. Curentul electric era folosit doar pentru iluminat noaptea, întrucât în gospodăriile oamenilor nu se găsea nici un aparat care să folosească curentul ca sursă de energie. Satul avea un mic generator care furniza curent 2-3 ore seara. „Caravana culturală” (o dubiţă cu un proiector de film) proiecta seara pe un perete sau pe un ecran „filme” la care oamenii şi copiii „căscau gura” privind „măreţele realizări ale socialismului”. Încetul cu încetul, oamenii îşi vor cumpăra primele aparate de radio la curent, iar după anul 1967, primele televizoare. Alexandru Negru avea un aparat de radio cu baterii, încă din anul 1940. Până în anul 1978 numărul aparatelor de radio va atinge cifra de 400, iar a televizoarelor a crescut de la 8 în 1970, la 250 în 1978.
La Căminul cultural se rulau de două ori pe săptămână, filme artistice, care atrăgeau foarte mulţi oameni, mai ales tineri.
În anul 1967 s-a construit dispensarul comunal din Bănia, iar în perioada anilor 1968-1971 s-au turnat 6.000 m² de trotuare.
Încetul cu încetul, înfăţişarea satului Bănia s-a schimbat. Conform planului de sistematizare, centrul comunei trebuia să primească o altă înfăţişare. Încă în 1976 se pun în centru primele borduri în vederea asfaltării. Mai trec încă doi ani până când se va turna şi asfaltul.
Un rol foarte important în lucrările de modernizare a centrului civic l-a avut primarul Borozan Ion. El a fost primar în perioada anilor 1968-1980, perioadă în care s-a construit noul cămin cultural, blocul specialiştilor din agricultură, dispensarul veterinar şi au început lucrările la noul local al şcolii. Aceste lucrări solicitau un volum mare de muncă, de aceea primarul ajutat de viceprimarul Surulescu Nicolae erau mereu prin sat la „mobilizarea oamenilor” pentru „muncă voluntară”.
Istoric partea X
Cazarma (Casa ofiţerească grănicerească) a fost demolată în anul 1974 întrucât în spatele ei se ridicase noul cămin cultural. În faţa căminului şi a blocului va prinde contur un parc şi un platou, o adevărată „agora” a locuitorilor din Bănia.
Cea mai mare lucrare realizată prin munca cetăţenilor, a fost noul local de şcoală. Lucrările încep în anul 1979 şi vor continua încă zece ani.
În acea perioadă director al şcolii a fost profesorul Andrei Nicolae. În anul 1989 parterul şcolii şi grădiniţa au fost date în folosinţă, fiind dotate cu mobilier nou. Ulterior se vor finisa şi sălile de la etaj, pentru a primi clasele gimnaziale. În perioada lungă ce a urmat, după 1989 şi până în 2006, director al şcolii a fost profesorul Cleşnescu Iancu. In toamna lui 2006 şcoala a fost dotată cu încălzire centrală.
Revenind la realizările în plan local, menţionăm construirea dispensarului veterinar în anul 1975 şi introducerea apei curente în sat în 1986. Motivul pentru care s-au introdus conductele prin sat, pe strada principală, a fost alimentarea Complexului Zootehnic Intercooperatist cu apă. Cetăţenii, cu acordul primăriei, au profitat de această lucrare şi au introdus cea de-a doua conductă, la care au fost racordaţi. Condiţia era, ca atunci când nu există apă suficientă să fie închisă conducta din care se alimenta satul.
Ultima realizare notabilă înainte de anul 1989, a fost construirea podului din centrul comunei.
După revoluţia din 1989 s-a construit un singur obiectiv important, biserica baptistă. Ea a fost dată în folosinţă în anul 1993.
În anul 2002, prin grija inginerului Ieva Damaschin şi a primarului Ţîncu Ioan se înfiinţează Ocolul Silvic din Bănia, primul ocol privat din ţară.
Cel mai dificil moment din istoria localităţii, după impunerea forţată a colectivizării, a fost desfiinţarea comunei în 1989. Să nu uităm că pentru colectivizare a fost adus de partid un primar străin, în persoana lui Sitaru Ilie, iar pentru desfiinţarea comunei „s-a nimerit” tot un primar străin, Mavrea Petru, adus de partid încă din octombrie 1987.
Nu am înţeles niciodată raţiunea pentru care trebuiau să dispară anumite comune, între care şi Bănia. Dar mai mult, nu am putut înţelege de ce autorităţile statului de atunci nu au emis un act normativ în acest scop. De-a dreptul jenant, depăşind limita bunului simţ, autorităţile judeţene ale P.C.R. doreau să scoată în evidenţă că noi, localnicii din Bănia, cerem să se desfiinţeze comuna; iar ei pun doar în aplicare acest lucru „dând expresie dorinţei poporului”. Acest lucru nu l-am putut îndura şi ne-am opus. Cine ştia ce va aduce luna lui decembrie 1989 ? Dar pentru noi, luna lui ianuarie 1989 a fost o lună de coşmar.
Din 13 ianuarie 1989, când primarul şi secretarul comunei au fost chemaţi la Consiliul Popular Judeţean pentru desfiinţarea comunei şi până în 19 ianuarie 1989 am trăit o săptămână de groază. În această perioadă, sub presiunea draconică a partidului (reprezentat de secretarul II, sau secretarul judeţean cu propaganda), biroul executiv al Consiliului Popular Bănia, precum şi Biroul Comitetului Comunal de partid, întrunite în şedinţă comună, trebuiau să hotărască desfiinţarea comunei Bănia (cu satele Bănia şi Gîrbovăţ) şi alipirea la comuna Eftimie Murgu. Urma apoi, ca aceeaşi hotărâre să o ia şi Comitetul Comunal de partid, pentru a se arăta chipurile că poporul doreşte acest lucru. Doar primarul, viceprimarul şi secretarul adjunct cu propaganda au votat pentru, ceilalţi fiind împotrivă. Era primul eşec al partidului. Trebuia găsit un ţap ispăşitor pentru această nereuşită şi l-au găsit în persoana directorului şcolii, prof. Andrei Nicolae, etichetat ca „instigator împotriva politicii partidului”. Argumentele susţinute atunci împotriva alipirii la comuna Eftimie Murgu erau reale, dar au fost răstălmăcite şi interpretate altfel. Drept urmare, pe data de 18 ianuarie 1989, directorul şcolii Andrei Nicolae împreună cu soţia sa Andrei Marinca (care era secretar al Consiliului Popular şi care a avut imprundenţa să dovedească prin documente că Rudăria a mai aparţinut de Bănia, cu documentele de stare civilă până în anul 1927, iar Dalboşeţul rămâne comună deşi are un număr mai mic de locuitori decât Bănia), au fost duşi în Secretariatul judeţean de partid.
La 6 mai 1989 comuna este practic desfiinţată şi toate documentele, precum şi o parte din salariaţi, sunt transferaţi la Bozovici. Cu această ocazie se desfiinţează şi comuna Eftimie Murgu, care nu era prevăzut a se desfiinţa. Bozoviciul devenise o comună mamut formată din satele: Bozovici, Prilipeţ, Eftimie Murgu, Bănia, Gîrbovăţ, Lăpuşnicu Mare şi Moceriş. Această stare de lucru va dura până după revoluţia din decembrie 1989, practic până în luna ianuarie 1990.
Revoluţia din 22 decembrie 1989 de la Bucureşti, mediatizată pe posturile de radio şi televiziune, precum şi fuga lui Ceauşescu, au scos oamenii în stradă şi la Bănia. Erau însă oameni paşnici. Pe chipurile tuturor se citea neliniştea şi teama. Oamenii s-au adunat în jurul monumentului eroilor şi în jurul bisericii ortodoxe. Preotul a dat toate lumânările mari de la cununii, care au fost aprinse şi au fost introduse în ţevile din gardul ce împrejmuia monumentul. Pentru câteva nopţi monumentul devenise simbolul care îi unea pe toţi locuitorii satului. Ne-au adunat eroii în jurul lor, pentru a ne dărui o rază de speranţă, de curaj şi demnitate. Împreună cu ei ne simţeam mai puternici şi mai buni. Biserica devenise singura instituţie deschisă zi şi noapte unde oamenii intrau, se rugau şi plecau. Dumnezeu pe care l-am nesocotit şi l-am hulit, devenise singura speranţă pentru toţi. Doar în şcoală, câţiva tineri împreună cu directorul Cleşnescu Iancu au scos tablourile lui Ceauşescu şi le-au distrus, precum şi cărţile politice de la „Punctul de documentare”.
Istoric partea XI
Aprobarea obţinută de la Poliţie pentru organizarea adunării
cetăţeneşti în care s-a hotărât reînfiinţarea comunei Bănia
După modelul Bucureştiului, se înfiinţează şi la Bănia, Frontul Salvării Naţionale. Inginerul Doru Achim a avut această iniţiativă. Cetăţenii însă, nu îl aleg pe el preşedinte, ci îl aleg în lipsă, pe profesorul Andrei Nicolae. Acesta este dus de acasă de un grup de 20 cetăţeni şi în centru este ovaţionat ca preşedinte al F.S.N. Bănia. Câtă legitimitate şi mai ales ce trebuia să facă acest organism ales, era o enigmă pentru toţi.
După data de 25 decembrie 1989 începuseră să se aprindă spiritele, iar vidul de putere şi autoritate crea teren favorabil vendetei. În asemenea împrejurări s-a impus preşedintele F.S.N. pentru a se păstra ordinea, pentru a se preîntâmpina orice răfuială şi pentru a proteja saivanele cu animale şi magazia C.A.P.-ului de eventualii piromani sau răufăcători. În acest scop, ca şi pentru a opri intrarea în localitate a unor persoane străine (presupuşi răufăcători), miliţia şi vânătorii făceau de pază în fiecare noapte, prin rotaţie, la intrarea în sat (la S.M.A.).
Bunătatea sufletească şi solidaritatea cu ceilalţi români, a sătenilor din Bănia, a fost dovedită şi cu ocazia colectării unor produse şi bani, pentru a fi predate în „contul libertăţii”, pentru a ajuta oamenii rămaşi în nevoi. Astfel, în data de 28 decembrie 1989, din Bănia s-au încărcat 104 saci conţinând următoarele produse:
- fasole - 541 kg.;
- cartofi - 3.040 kg.;
- făină de grâu – 257 kg.;
- făină mălai - 639 kg;
- brânză - 143 kg.;
- slănină - 60 kg.;
- ceapă - 90 kg.;
- morcovi - 15 kg.
La acestea se adaugă 44 păsări diferite şi o sumă în bani de 40.000 lei (când un autoturism Dacia, nou, costa 70.000 lei). Şi toate acestea, în condiţiile în care majoritatea populaţiei trăia din munca în C.A.P. S-au mai adunat 74 perechi de ciorapi de lână şi au fost trimişi la U.M. 01210 Bucureşti. Doamne, cât de mult s-a putut aduna din puţinul pe care îl avea fiecare ! Toţi erau mulţumiţi că au putut ajuta cu ceva şi sperau că Dumnezeu şi-a întors faţa spre noi. Nimeni nu putea atunci să ştie ce va urma.
Pe data de 27 ianuarie 1990 preşedintele F.S.N. Bănia, profesorul Andrei Nicolae cere aprobare Postului de Miliţie din Bozovici pentru a organiza în Căminul cultural o adunare cetăţenească în care să fie consultaţi cetăţenii, în vederea reînfiinţării comunei. Astfel, pe data de 28 ianuarie 1990, cetăţenii hotărăsc reînfiinţarea comunei şi alegerea prin vot deschis a salariaţilor primăriei. Lucrările au fost conduse şi prezidate de preşedintele F.S.N. care anunţă în mod categoric demisia sa din funcţia pe care i-au încredinţat-o oamenii, în momentul când vor fi alese organele primăriei. Acest lucru a produs dezamăgire şi dezorientare, întrucât Nicolae Andrei a mai anunţat că nu primeşte nici funcţia de primar şi nici pe cea de director de şcoală, dorind să rămână pe mai departe doar profesor. Toţi cetăţenii erau de aceeaşi părere că nu mai trebuie ales nimeni din cei care au lucrat în Primărie înainte de 1989. Prin ridicare de mâini au fost aleşi:
Secretar – Marin Pavel;
Contabil – Surulescu Dănilă, economist.
Comuna Bănia era reînfiinţată. Dacă la început salariaţii nu ştiau ce şi cum trebuie să facă (pentru că erau noi), încetul cu încetul lucrurile vor intra pe făgaşul normal. Primăria îşi va asuma responsabilitatea împărţirii animalelor existente în C.A.P., la cetăţeni. Se vor înfiinţa comisiile de reîmproprietărire, iar recolta de grâu din vara anului 1990, va fi împărţită cetăţenilor. Pentru prima dată, tot grâul din lunca Băniei, va intra în casele oamenilor fără nici o plată (o adevărată mană cerească).
Odată cu alegerile din 1990, viaţa intră în normalitate, o normalitate nouă, de la care toţi aşteptau şi aşteaptă multe.
Copyright© 2025 - Primaria Bania
Webdesign by INFOGHID.
Webdesign by INFOGHID.